Amintiri din armată – II
ARMATA – partea a doua.
- Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează.
Mi-am luat valiza și lt. Tudose, un tânăr șmecher cu un zâmbet bășcălios pe față, m-a dus prima dată la el în magazie, să mă îmbrace din stoc și sugă ceva dintr-o sticlă galbenă. După ce m-a îmbrăcat frumos, în costum nou-nouț, după ce m-a încălțat în bocanci rigizi ca din fier, m-a pus la birou, în fața lui, să mă chestioneze: - Bă, și tu chiar nu știai unde vii?
- Nu.
- Păi aici e ”diribau”. Aici vin cei care sunt condamnați la pușcărie să facă șantier. Fac mai întâi săantier, apoi pușcăria. Și ofițerii sunt cu probleme. Așa că ai cam carcalisit-o, puișor.
- Adică și dumneavoastră?
- Da. Mi-a murit unul la instrucție, a zis el zâmbind sadic. Apoi a deschis un sertar de metal din birou și a depus acolo de la distanță un scuipat cât o meduză. Apoi a închis cu grijă sertarul.
- Să nu crezi că dacă te-au pus la infirmerie, o să o duci bine. O să ai la treabă de nu ai să-ți vezi curul. Iar voi, șmecherii de București, nu prea sunteți obișnuiți cu munca!
A avut mare dreptate. Ce am trăit în chiar primele zile, a fost un calvar. Un coșmar. O tortură…. Dar ajungem și-acolo…
Bravul locotenent Tudose m-a înțolit cu un costum militar nou-nouț, cu chiloți albaștri de pânză, cămașă, pantalon și veston de iarnă, bocanci cu șiret și bonetă. Toate hainele miroseau a țuică, Dumnezeu știe de ce. Omul a stat ceva să-mi caute boneta, am măsura 60 la tărtăcuță. A trebuit să se suie pe o masă ca să ajungă la cel mai înalt raft. Între timp, îmi înjura familia, mormăit și agasat, menționând faptul că sigur am rahat în cap, de e așa de mare. Sau, mai zicea el acolo sus pe masă, poate că am înghițit o grenadă când eram mic.
M-am uitat în oglindă cu speranța că aș arăta ca un soldat din filmele americane. Arătam ca un puișor speriat, tăvălit prin mocirlă de un dulău fără suflet. - Arăți ca un că**t, m-a încurajat vesel omul meu, trăgând vârtos dintr-o țigară infectă.
- Auzi mă, dar tu nu ai țigări? Mă lași să fumez Carpați?
- Nu, nu am, nu fumez, l-am mințit eu, ofensat că se luase de familia mea.
- Ești fraier, mi-a mai zis. Hai, să te predau doctorului.
Am mers emoționat la infirmeria regimentului. Am urcat la etaj, unde scria ”Cabinet de consultații”. - Stai aici, mi-a zis. Apoi și-a revizuit ținuta, și-a scos boneta, și-a aranjat părul, și-a dres vocea, și-a compus o față omenoasă, a ciocănit ezitant și a intrat. Am auzit imediat un om urlând brusc. Tudose a ieșit după o secundă, repezit.
- Are un client. Mai stăm un pic.
Era vădit emoționat. Nu se simțea bine acolo, unde totuși era un loc mai curățel, mai ”civil”. - Vezi să nu-i zici doctorului Aldea că ești din București, că nu-i plac răgățenii.
- Păi și dacă mă întreabă, ce fac?
- Ee, dacă te întreabă, îi zici. Dar n-o să te întrebe, îl știu eu.
După 3 minute, pacientul, un civil, plecă. Tudose era încurcat, nu știa dacă să intre sau nu. Se tot codea. - Hai mă, Tudose, intră odată! se auzi de după ușa închisă.
Am intrat apoi amândoi. Medicul stătea așezat pe canapeaua de consultații, bălăbănindu-și picioarele. Avea un halat alb, imaculat și un stetoscop de gât. Făcea contrast mare cu tot ce văzusem prin unitate. Omul arăta din alt film, era realmente pletos, iar din privirea lui albastră reieșea clar că avea activitate cerebrală. - Zi, Tudose!
- Toarășe maior, raportez: mi-a ordonat toarășul lentcolonel Huchiu să vi-l aduc pe recrutul ăsta d-aicișa, care a zis că o să fie infirmier.
- Cine a zis?
- Raportez, toarășul lentcolonel Huchiu.
- De ce pe el, Tudose?
- Raportez, pentru că are bacaloriat și că nu are cazier.
- Serios? Bun. Lasă-l aici și fugi la treabă-ți.
- Să trăiți! a făcut, și s-a topit in neant.
va urma