Ce ne-ar scoate din casă?

Săptămâna asta a murit Gorbaciov. Singurul lider rus care a văzut viitorul altfel pentru URSS. Se spune că începutul sfârșitului lui și al URSS a fost tragedia de la Cernobîl. Prea mulți morți, prea mare tragedia, prea mari minciuna și corupția. Nu s-a mai putut. Oamenii nu au mai putut îndura.

Și în România, tragedia de la Colectiv a dus la proteste care au schimbat ceva. În iarna lui 2015, după un marș comemorativ, 25.000 de persoane au strigat în stradă: „Peste tot corupție, nicăieri justiție”, „Toate partidele, aceeași mizerie”, „Vrem spitale, nu catedrale”. Nu se mai putea. Mii de românii au ieșit în stradă și în alte orașe din Europa, în Paris, Londra, Roma, Berlin și în multe alte locuri. Pe 4 noiembrie, Victor Ponta, premierul în funcție, tot cabinetul său, dar și primarul Cristian Popescu Piedone au demisionat. O victorie mică? Poate, dar sigur a fost o victorie.

Astăzi, avem motive să spunem „nu se mai poate”, dar chef să strigăm asta, nu prea. Ce ne-ar mai face să ieșim din case? Când toată lumea e încă în vacanță sau cu gândul la o vacanță și fără chef de nimic, când părinții caută rechizite și încearcă să afle ce e cu modulele și ce or mai fi schimbat „ăștia”, greu de crezut că vreo mișcare pe frontul de la Palatul Victoria ne va scoate din amorțeală. Par să știe și ei asta. Propun și acceptă te-miri-ce, măriri de salarii pentru bugetari, creșteri de pensii, tot felul pomeni care te fac să te întrebi cine e de fapt premier și cum de nu au aflat și ei de inflație, de criză, de război, de astea. 

Scandalul plagiatului lui Nicolae Ciucă lasă rece, în aparență, o bună parte din țară, deși minciuna pare să fie rețeta care duce într-un fel sau altul la noi dezastre, iar mașinația pusă în mișcare de premier pentru a-și proteja titlul de doctor trădează o lipsă de scrupule îngrijorătoare.

Greu de înțeles mulțimile.

Ce îi împinge pe oameni în stradă? Există momente când, după o stare de acalmie, planetele se aliniază într-un fel astfel încât să ne doară pe cât mai mulți, să ne șocheze, să revolte mii de oameni care la rândul lor să transmită starea altor mii…

Rosa Parks a fost scânteia care a dus la o luptă pentru drepturi civile în SUA, deși nu a fost prima persoană care se opunea segregării și nici prima care era arestată. Era o zi obișnuită pentru ea, în 1955, când s-a așezat în autobuzul din Montgomery, Alabama, pe un loc rezervat celor albi. Faptul că a refuzat să se ridice a fost ceva spontan, era obosită femeia, nu-i trecea prin cap să facă revoluție, voia să stea jos și atât și nu și-ar fi imaginat niciodată că asta o va face un simbol. În 1946, deci cu 9 ani înainte, Geneva Johnson, o altă femeie de culoare tot din Montgomery, fusese arestată pentru că i-a răspuns unui șofer de autobuz la o remarcă despre locurile rezervate albilor. În 1949, Viola White, Katie Wingfield și doi copii au fost arestați pentru că s-au așezat pe locurile albilor și au refuzat să se ridice. În anul 1955, înainte de Rosa Parks, alte două femei au fost în aceeași situație. Și totuși Rosa i-a inspirat pe toți să înceapă un mare boicot. În jurul ei s-a coalizat tot orașul. De ce? 

Contextul. Cu un an înainte, Curtea Supremă decretase că segregarea era ilegală în școlile publice. Schimbarea era în aer. Nu se mai putea.

Legăturile în comunitate. Spre deosebire de alte persoane arestate pentru același lucru, Rosa Parks era foarte respectată în comunitate, atât de albi, cât și de negri. Avea legături cu toate grupurile și păturile sociale pentru că făcea voluntariat la un adăpost, cosea pături pentru un spital, mergea la biserică și croia sau modifica rochii pentru fiicele unor profesori sau avocați respectați din oraș. Toată lumea o cunoștea sau cunoștea pe cineva care o îi era prieten.

Rosa Parks, 1956, poliția o amprentează după refuzul femeii de a se ridica de pe locurile rezervate albilor în autobuz (Sursa: NPR)

Mișcarea socială nu ar fi putut fi posibilă fără reacția emoțională imediată a cunoștințelor ei. Când oamenii și-au propus să boicoteze autobuzele, au pus mâna pe telefoane și și-au sunat prietenii. Toți erau înflăcărați și furioși că Rosa Parks, Rosa lor, era într-o situație nedreaptă și voiau să o ajute.

Sociologic, este un fenomen des întâlnit. Răspundem cu empatie la ceea ce li se întâmplă celor apropiați și suntem aproape indiferenți la cei care ne sunt străini. De aceea am sărit să îi ajutăm pe ucraineni când veneau cu miile să treacă granița, dar nu s-au agitat mulți să strângă lucruri pentru sirieni, când erau și ei într-o situație disperată. Erau departe și păreau atât de diferiți de noi, nu-i așa?

În cazul Colectiv, am reacționat cu toții împinși de durerea de a vedea tineri suferind, chinuiți în spitale cu secții nou inaugurate, dar fără nicio dotare, unii dintre ei fără nicio speranță de scăpa cu viață în țara în care banii de investiții se fură. Numai minciuni. Tinerii care au murit sau au fost răniți în acea seară în Colectiv aveau mulți prieteni, unii erau artiști sau jurnaliști. Rețeaua lor de cunoștințe a reacționat și imaginile puternice din media ne-au făcut să protestăm vehement.

Avem nevoie și azi de ceva care să ne să ne trezească. Avem nevoie de o Rosa care să se opună, una pe cu care să ne identificăm, pe care să o respectăm, să vrem să luptăm pentru ea. Că pentru noi înșine, ruinați de incompetenți, nu prea ne vine să strigăm. Poate că pe noi nu ne respectăm destul.  

Sursa: https://republica.ro/ce-ne-ar-scoate-din-casa

Spor la distribuit!