Desculț…

Timp de doi ani, mulți români au strâns via boierilor. Cu botniță…
Zaharia Stancu – DESCULȚ.
Fragment:
”Mă trezesc. Mi-e gura plină de bale. Stomacul ghiorăie.

Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate în fumuriu. Zorile sunt pe aproape. Cumpăna fântânii scârţâie.Scoate cineva apă. A fi mătuşă-mea Bâzărca, o fi Rimoanta, o fi Papelca… Se trezeşte şi frate-meu Ion, şi soră-mea Evanghelina. Se trezeşte şi tata. Mama se scoală, aprinde lampa, se face lumină în casă. Punem ţoalele pe noi.
— Hai, copii!
— Suntem gata, tătuţă.
Ceilalţi dorm. La puţina lumină a lămpii par toţi cu chipuri de ceară.
— Unde iei copiii nemâncaţi, omule?
— La cules. Au să mănânce câte un strugure, doi, şi-au să se sature. Până la prânz nu e mult. Să ne aduci mâncare la vie.
— Până la prânz!… Mai bine să îmbuce fiecare câte ceva. Strugurii nu cad bine pe stomacul gol.
— Cad, nu cad…
Îmbucăm câte-o fărâmă de mămăligă rămasă de seara, pe care presărăm un praf de sare, cât prinzi între buricele degetelor, un praf de ardei pisat. Sorbim şi-o gură de apă. Îi trebuie unui om mai mult? Nu! Adevărat e că unii mănâncă bine dimineaţa, mănâncă bine la prânz, mănâncă bine seara, ba mai aruncă în gură câte ceva şi peste zi… Dar câţi sunt de ăştia în sat? Câţiva, care au pământ, vaci cu lapte, parale. Dacă vrei, poţi să-i numeri pe degete. De ce să-i mai numeri? Parcă nu-i ştii?
— După mămăliga asta amară, strugurii or să ni se pară şi mai dulci, spune soră-mea Evanghelina.
— Şi mai dulci, rostesc şi eu înghiţind în sec.
În sfârşit, plecăm. Cerul acoperit de nori îl spală vântul. Dimineaţa o să fie luminoasă, ziua albastră. Bruma, groasă de un deget, scârţâie sub picioarele noastre goale. La început ne frige, parcă am călca pe jar, nu pe brumă rece. Ne învăţăm curând. Luăm în urcuş coasta. Să fie lumea atât de dornică de muncă? S-au arătat harnici vătăşeii, logofeţii. Jumătate satul e adunat la poarta viei. Tutanu se ţine de coada maică-sii. Trăcălie bate din picioare pe lângă taică-său – un bărbat mărunt, smead, cu mustaţa galbenă ca dovleacul.
— Brrr! E frig al dracului, Darie, frig al dracului…
— Şi dacă baţi din picioare te încălzeşti?
— Mi se pare că mă încălzesc…
Gângu a venit cu frate-său Tudorache, Turturică singur-singurel…
— Struguri! O să mâncăm struguri…
Deocamdată poarta viei rămâne închisă. Dincolo de ea, raiul cu tot ce e mai dulce şi mai gustos pe coaja pământului. Raiul…
Boierul olog, tolănit în trăsură, gătit, înfofolit, pare scos din cutie: pe cap, căciula de astrahan, neagră; pe umeri, bundră îmblănită; la gât, şal dungat cu negru, cu roşu. Hainele boierului sunt de un cafeniu-închis, uşor păroase; ghetele subţiri şi lungi, cu gumelastru, lucesc ca oglinda. O pătură de lână moale îi acoperă genunchii. A avut grijă mare de boier sluga de la iatac, să nu care cumva să răcească, să prindă guturai, să-i pice şi lui mucul cum ne pică nouă.
Logofătul Paris Căruţă, neam de neamul lui slugă boierească, scrie numele fiecăruia în condică. Alt logofăt, Oprea Căţui Strâmbu, o pocitanie care-ar tăia rumânul pe loc, cu cuţitul, şi l-ar mânca nefript-nefiert, ia dintr-o droaşcă de la care nu au fost deshămaţi caii şi lăsaţi să pască în voie pe luncă, o botniţă de sârmă, o cântăreşte parcă, o clipă, în mâinile lui mari, late, de parcă ar vrea să vadă cam cât atârnă, şi latră arătându-şi dinţii galbeni:
— Hai, care vine întâi să-i aşez pe obraz podoaba?
— Asta nu e podoabă, e botniţă…
— Pentru de-alde voi asta e o podoabă destul de frumuşică…
Oamenii se trag un pas îndărăt.
— Haida, de! Nu veniţi niciunul?
A rămas logofătul cu botniţa în mâini…
Ştim ce e botniţa. Punem botniţe boilor când răliţăm porumbul pe moşiile boiereşti. Altfel boii ar lua între buze vârfurile porumbului. Le punem botniţe când îi înjugăm la secerătoare, vara, la seceriş, să nu mănânce cumva câteva spice de grâu boieresc. Acum boierul a adus şi pentru noi botniţe, să nu-i gustăm strugurii.
Ştiţi cum arată o botniţă? Ca o plasă de sârmă care îţi acoperă gura. Poţi răsufla prin botniţă. Îţi poţi muia buzele cu un strop de apă. La nevoie, dacă nu mai vrei să-ţi tot înghiţi scuipatul, poţi să şi scuipi prin botniţă, numai că scuipatul rămâne lipit de plasa de sârmă. Trebuie să-l împingi cu vârful limbii prin plasă şi apoi să-l ştergi cu dosul mâinii. Oricum, atâta timp cât porţi botniţa pe obraz, n-ai cum să bagi în gură boabă de strugure.
Lângă boierul olog au răsărit, ca din pământ, jandarmii de la Băneasa, cu plutonierul lor scurt, mustăcios, burtos, la mijloc. Se aude glasul buhăit al plutonierului:
— Venirăm şi noi la cules, cucoane Miliarezi… Să petrecem… Păcat că n-aţi adus şi lăutari…
În vremurile mai vechi, când apăsarea boierească îşi mai slăbise niţeluş chinghile şi oamenii îşi aveau şi ei câte un peticuţ de vie al lor, toamna, la cules, se iscau şi lăutarii ţigani. Cântau la capătul viei, mâncau struguri, beau must. Luau şi-n traistă, să ducă pe-acasă, să dea puradeilor. Acum, ce să caute lăutarii? Nici praf în ochi nu le-ar arunca boierul olog.
Plin de mânie, logofătul Oprea Căţui Strâmbu strigă:
— Hai! Nu mă lăsaţi cu mâna întinsă…
Trăsneşte o înjurătură. Rumânii se uită la boier, se uită la logofăt, se uită la jandarmi.
Peste vie, peste întinderi, peste noi toţi se cerne lumina moale şi aurie a dimineţii. În gară, fluieră lung şi subţire o locomotivă, apoi pleacă încet, pufăind, târând după ea un şir lung de vagoane încărcate cu grâu: aurul câmpului.Munca noastră. Se duce spre Dunăre şi de acolo, pe drum de apă, mai departe, pe străine meleaguri.
Toţi suntem scofâlciţi, goi, flămânzi.
Dang! Bang! Bing!
Sună clopotele bisericii. Sunetele străbat văzduhul umed şi pur de toamnă. Ni se strânge inima.”

Spor la distribuit!