Iernile din copilărie…
Pare ciudat, dar iernile din anii ’90 din Craiova, mult mai bogate în viscol și nămeți, n-au fost niciodată despre utilaje, șoferi nervoși și comitete de urgență.
Au fost despre sare mare și nisip în curte, despre lopețile gospodarilor, despre căciulile cu moț ale copiilor, despre linsul țurțurilor și, mai ales, despre derdeluș. Și despre diminețile în patul bunicii, de unde auzeam morișca harnică a mașinii de măcinat cafea.
Cum să zic, geamurile crăpate, aburite… și mirosul obraznic al zăpezii se contopeau cu aroma boabelor alea făcute țărână și gata de aruncat în fiertură. Și, deopotrivă, cu mireasma pâinii dospite, care aștepta cuminte la adăpostul unui ștergar țărănesc.
La noi, iarna era despre stafidele pe care le cobora bunicul din pod. Despre câinele care gusta libertatea câte o oră, departe de lanț, dulăul acela care sărea în muntele pufos de nea și nu se mai vedea.
Iarna nu era despre curse întârziate și oameni care își fac dreptate la TV, ci despre guguștiucii înghețați pe care îi adunam de la poalele vișinilor și îi reînviam lângă plită. Mă rog, bunica mai făcea și ciulama uneori din cei care nu se mai trezeau. Dar, nu știu cum, niciodată n-am putut plânge la masa ei.
Iarna era despre păpușile adormite în paturi de lemn, ordonate lângă sobele în călduri.
Despre vecinele care duceau pomeni în brațe pe un ger de crăpau pietrele și despre pisicile care erau fericite sub țigle, în țoale mototolite și ciuruite de molii. Și care, spre primăvară, puiau în dormeze cu arcuri sărite.
Iarna mea era despre sania grea de fier, cu blat de lemn. Pe care tata îmi așternea o pătură ca să mă care în celălalt capăt al orașului. Îmi făcea semn să închid gura și pornea în cursă, mă urca și mă cobora, țipa cu mine la vale și ofta cu mine la deal. Avea mâinile dungate de la cablul gros cu rol de hăț. Ce mai aventură! Ninsoarea îmi intra în ochi și întotdeauna aveam emoții când traversam.
Bordurile erau adevărate obstacole. Uneori, tata, istovit de la teatru, nu avea nimic de mâncare la bloc. Cu toate astea, mă lua să dorm cu el, să ne uităm împreună la desene și apoi să facem rebusuri. Grijulie, bunica ne punea ciorbiță și felul doi în sufertașul cu capac și în borcane. Misiunea mea era să le țin strâns în brațe, pe sanie, în timp ce misiunea tatei era să fie renul fermecat care, din când în când, își sufla aburul peste mâinile întotdeauna reci ale fiicei sale cocoloșite.
Pentru mine, iarna a fost despre bucurii albe. Pe care le-am simțit în totalitate abia când băiatul meu a râs cu pofta aia nebună, călare pe sania trasă de mine. Ochii lui negri ca ai tatălui meu, zâmbetul său ștrengăresc parcă pictat și născocirile lui despre anotimpul în care oamenii se promit între ei la primul fulg, m-au făcut să cred.
Să cred că dragii noștri care mor sunt pudrați de îngeri ca să fie invizibili, dar, de fapt, calcă pe urmele pașilor noștri spre a ne vedea cumva, fericiți. Și se joacă odată cu noi, ferindu-ne, fără să știm, de marile avalanșe ale vieții.
♥️
Fragment din romanul #BrândușaNumărulȘase #PovesteaDeSeara Editura Universitara #FataAlandala #ToateDrepturileRezervate