Doru's Blog
Caută după:

Amintiri din armată – II

ARMATA – partea a doua.

  • Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează.
    Mi-am luat valiza și lt. Tudose, un tânăr șmecher cu un zâmbet bășcălios pe față, m-a dus prima dată la el în magazie, să mă îmbrace din stoc și sugă ceva dintr-o sticlă galbenă. După ce m-a îmbrăcat frumos, în costum nou-nouț, după ce m-a încălțat în bocanci rigizi ca din fier, m-a pus la birou, în fața lui, să mă chestioneze:
  • Bă, și tu chiar nu știai unde vii?
  • Nu.
  • Păi aici e ”diribau”. Aici vin cei care sunt condamnați la pușcărie să facă șantier. Fac mai întâi săantier, apoi pușcăria. Și ofițerii sunt cu probleme. Așa că ai cam carcalisit-o, puișor.
  • Adică și dumneavoastră?
  • Da. Mi-a murit unul la instrucție, a zis el zâmbind sadic. Apoi a deschis un sertar de metal din birou și a depus acolo de la distanță un scuipat cât o meduză. Apoi a închis cu grijă sertarul.
  • Să nu crezi că dacă te-au pus la infirmerie, o să o duci bine. O să ai la treabă de nu ai să-ți vezi curul. Iar voi, șmecherii de București, nu prea sunteți obișnuiți cu munca!
    A avut mare dreptate. Ce am trăit în chiar primele zile, a fost un calvar. Un coșmar. O tortură…. Dar ajungem și-acolo…
    Bravul locotenent Tudose m-a înțolit cu un costum militar nou-nouț, cu chiloți albaștri de pânză, cămașă, pantalon și veston de iarnă, bocanci cu șiret și bonetă. Toate hainele miroseau a țuică, Dumnezeu știe de ce. Omul a stat ceva să-mi caute boneta, am măsura 60 la tărtăcuță. A trebuit să se suie pe o masă ca să ajungă la cel mai înalt raft. Între timp, îmi înjura familia, mormăit și agasat, menționând faptul că sigur am rahat în cap, de e așa de mare. Sau, mai zicea el acolo sus pe masă, poate că am înghițit o grenadă când eram mic.
    M-am uitat în oglindă cu speranța că aș arăta ca un soldat din filmele americane. Arătam ca un puișor speriat, tăvălit prin mocirlă de un dulău fără suflet.
  • Arăți ca un că**t, m-a încurajat vesel omul meu, trăgând vârtos dintr-o țigară infectă.
  • Auzi mă, dar tu nu ai țigări? Mă lași să fumez Carpați?
  • Nu, nu am, nu fumez, l-am mințit eu, ofensat că se luase de familia mea.
  • Ești fraier, mi-a mai zis. Hai, să te predau doctorului.
    Am mers emoționat la infirmeria regimentului. Am urcat la etaj, unde scria ”Cabinet de consultații”.
  • Stai aici, mi-a zis. Apoi și-a revizuit ținuta, și-a scos boneta, și-a aranjat părul, și-a dres vocea, și-a compus o față omenoasă, a ciocănit ezitant și a intrat. Am auzit imediat un om urlând brusc. Tudose a ieșit după o secundă, repezit.
  • Are un client. Mai stăm un pic.
    Era vădit emoționat. Nu se simțea bine acolo, unde totuși era un loc mai curățel, mai ”civil”.
  • Vezi să nu-i zici doctorului Aldea că ești din București, că nu-i plac răgățenii.
  • Păi și dacă mă întreabă, ce fac?
  • Ee, dacă te întreabă, îi zici. Dar n-o să te întrebe, îl știu eu.
    După 3 minute, pacientul, un civil, plecă. Tudose era încurcat, nu știa dacă să intre sau nu. Se tot codea.
  • Hai mă, Tudose, intră odată! se auzi de după ușa închisă.
    Am intrat apoi amândoi. Medicul stătea așezat pe canapeaua de consultații, bălăbănindu-și picioarele. Avea un halat alb, imaculat și un stetoscop de gât. Făcea contrast mare cu tot ce văzusem prin unitate. Omul arăta din alt film, era realmente pletos, iar din privirea lui albastră reieșea clar că avea activitate cerebrală.
  • Zi, Tudose!
  • Toarășe maior, raportez: mi-a ordonat toarășul lentcolonel Huchiu să vi-l aduc pe recrutul ăsta d-aicișa, care a zis că o să fie infirmier.
  • Cine a zis?
  • Raportez, toarășul lentcolonel Huchiu.
  • De ce pe el, Tudose?
  • Raportez, pentru că are bacaloriat și că nu are cazier.
  • Serios? Bun. Lasă-l aici și fugi la treabă-ți.
  • Să trăiți! a făcut, și s-a topit in neant.

va urma

Amintiri din armată – I

Preluat! Belea!
ARMATA
Am ajuns la poarta unității militare la 6.45. Dormisem la un hotel aiurea, într-un un pat coșcovit, într-o camera care mirosea a sacâz și cam cât o cămară. De fapt, habar nu am dacă chiar am dormit vreun pic. Eram atât de speriat…. Nu înțelegeam de ce am fost încorporat la un batalion tocmai în Zalău! Zalău, fraților…! Toți cei care recrutaseră cu mine au fost trimiși la Otopeni, Ploiești, Giurgiu, hai, maximum Târgoviște. Dar eu, Zalău! De ce? L-am lăsat pe tata să se documenteze și în cel mai scurt timp cu putință să facă tot ce știe să mă scoată de acolo, În fond, terminasem liceul de muzică, puteam profita de asta, ceva promisiuni existau să merg la Ansamblul Armatei…. Dar perioada de instrucție, până la jurământ, trebuia să o stau acolo. La Zalău!
Bun, asta e. Sunt bărbat. Atunci când nu o cunoști, armata are ceva viril în ea, ceva macho. Te atrage, te face curios. Asta până intri în curtea unității. Acolo îți vine imediat să pleci, să plângi, să alergi la mama sau să te ascunzi în pădure.
Un ofițer jigărit cu o mustăcioară oață ne-a luat în primire pe stradă, în fața porții:

  • Bine-ai venit soldat, în unitatea militară UM 01336 Voievodu’ Gelu. Eu sunt locotenentul Crăciun și vă ia mama dracu! Așa, din principiu. O să se deschidă poarta și mă veți urma pe platou unde se va face triajul. Vreau liniște absolută, că dacă nu, fac urât dă tot. Sunteți, din acest moment, mândri ostași ai armatei RSR și te belesc dacă scoți vreun cuvințel, până nu te întreb eu.
    Apoi, cu un scârțâit sinistru, poarta s-a deschis. Am intrat buluc, toți cei vreo 100 de tineri, bălăbănind valizele de lemn și încercând să părem veseli.
  • Vă încolonați pe un rând și mă urmați, s-a înțeles?
    Am mormăit toți un soi de ”da, da….”.
  • Băăă! Ați înțeles sau nu?
  • Daaaa ! am urlat noi.
    Ofițerul s-a oprit. Și-a dat chipiul pe spate, a oftat și a început să ne înjure de vascris, cruce, anafura, progribanie și alte obiecte de cult.
  • Băi soldați, vă ia mama dracu una-două! Sunteți imbecili? Aud?
    Noi nimic.
    Apoi s-a dus la un tip grăsuț, îmbrăcat ca vai de mama lui și i-a urlat în ureche:
  • Bă soldat, tu ești imbecil?
  • Nu, sunt saxafonist, a răspuns omul mândru.
    Lt. Crăciun a rămas siderat.
  • Ce ești, mă?
  • Saxafonist.
    Apoi s-a uitat în adâncul ochilor tânărului grăsuț, îmbrăcat ca vai de lume, și a zis ca pentru el:
  • Vai de curu meu, ce-o să am eu de tras cu voi….
    Apoi, brusc, urlând la noi:
  • Bă soldat! Când un superior îți ordonă ceva, tu strigi ”am înțeles, să trăiți!”. Nimic altceva, că te ia mama dracu! Băăăă! Aici ești la armată, nu ești la mă-ta la moșie! Ai înțeles? ne-a întrebat el răstit pe toți.
  • Am înțeles, să trăiți!
  • Nu am auzit nimic. Ai înțeles, bă soldat?
  • Am înțeles, să trăiți !!!
  • Nu am auzit nimic!
  • Am înțeles, să trăiți !!!!!
  • Ai înțeles pă dracu…..
    Apoi ne-a pus să stăm pe valize până veneau să ne trieze.
  • Care are o țigară, că le-am uitat acasă, a zis de sub mustața lui, bravul locotenent jigărit.
    Au sărit alarmați vreo 40 de inși, să îl servească.
  • Ohoo, ia uite nene, Kent! Bine, o să iau de la tine.
  • Puteți lua tot pachetul, eu mai am….
  • Adă-l încoa. Cum te cheamă, coinac?
  • Petre a lu’ Stan, de-o ține pe tușa Viorica de la cooperativă. Mama a murit.
  • Cee?
  • Mama s-a dus de ftizie. Și tata a luat-o pe tușa Viorica de la cooperativă.
  • Nu, deci nu se poate… Cu voi o să mor. Bă drulă, cum te cheamă în buletin?
  • Petre.
  • Și mai cum?!
  • Și Carcalete.
  • Normal că te cheamă Carcalete….! făcu ofițerul serios.
    Apoi brusc, fără nicio noimă:
  • Gurrra soldat!… că te ia mama dracu!
    S-a întors să-și savureze Kentanul și nu ne-a mai băgat în seamă.
    După 5 minute, niște soldați au adus niște mese, le-au pus cap la cap, au pus o pânză roșie peste ele și au dispărut, nu înainte să ne facă semne obscene și să râdă de noi. Ne dădeau de înțeles că abia așteaptă să ”socializeze” cu noi. Mie-mi înghețase deja mațele de frică.
    Au apărut pe urmă niște ofițeri cu aere serioase, preocupate.
    Lt. Crăciun s-a întors brusc către noi și a urlat înfiorător:
  • Drrrepți!
    Noi ne-am sculat binișor de pe valize, după pofta inimii.
    -Nu așa soldat! Stai jos! Drrepți! Tot nu e bine, mai vioi vreau! Stai jos! Drrepți!
  • Crăciune, hai gata, lasă-ne, du-te. Avem noi grijă de aici!, i-a zis un nene mai bătrân și mai liniștit, cu mai multe stele pe umăr.
  • Am înțeles! a făcut omul nostru, și s-a evaporat instantaneu.
    Erau vreo 10 ofițeri. S-au pus la masă, tacticos, cu niște hârtii în față. Cel din mijloc a început să ne strige ca la catalog:
  • Achim P. Ion!
  • Eu! sări unul.
  • Nu ”eu”, se spune prezent!
  • Prezent!
  • Așa. De unde ești?
  • Satul Dreptu, județul Neamț.
  • Câte clase ai?
  • 4.
  • Câți coți?
  • 2 și jumătate.
  • De ce?
  • LCM.
  • Aha.
    Eram siderat. Eu nu știam acest limbaj. M-am întors la cel de lângă mine:
  • Ce a zis?
  • Liniște, soldați! Aici doar eu vorbesc. Doar eu! S-a-nțeles?
  • Am înțeles, să trăiți! am urlat noi.
  • Bun, ia-ți valiza și treci în dreapta. Continuăm. Aoleu, ce e aici? a zis ofițerul, și-a ridicat hârtia mai sus și și-a potrivit mai bine ochelarii pe nas: A-cucu-li-țoaiei I. Robert. a silabisit el cu grijă.
  • Prezent!
  • De unde ești, Acuculițoaiei?
  • Din satul Cârlig, comuna Popricani, Iași.
  • Și câte clase ai.
  • Nu am.
  • Aha. Câți coți?
  • 4.
  • Bine, treci și tu în dreapta.
    Dialogul dintre ofițerul de la masă și oamenii de lângă mine a continuat cu același vocabular carnavalesc, din care doar eu, doar bietul de mine nu înțelegeam nimic. Ba chiar apăruseră și alte noțiuni, ceva gen paradeală, caramangeală, ghiogar, hândeală…. Eram năucit.
  • Georgescu Gh. E. Răzvan.
  • Prezent!
  • De unde ești mă?
  • Din București.
    Toți ofițerii și-au ridicat capul din hârtii.
  • Cum din București, m-a întrebat el, scoțându-și ochelarii să mă vadă mai bine…
  • Păi, de acolo sunt…
  • Câte clase ai?
  • Am bacalaureatul.
    Șoc printre ofițeri. Au început să mormăie între ei, uitându-se la mine ca la un spion american.
  • Ce liceu ai făcut?
  • Liceul de muzică George Enescu.
    Mormăiala s-a întețit. Acum se uitau la mine ca la un paleoastronaut.
  • Și câți coți ai?
    Întrebarea de care mi-era cel mai frică.
  • Dacă vă referiți la înălțime, am 1,82. Nu știu să vă zic altfel.
    Un râs gros și bălos s-a auzit în toată curtea.
  • Mă băiete, te întrebam ce condamnare ai. Aici e un batalion disciplinar.
  • Păi nu am.
  • Cum nu ai? Ia mai gândește-te!
  • Nu, nu am. Adică, acum vreo lună m-a prins controlul pe ITB fără bilet. Asta e tot.
    Cred că niciodată nu s-a râs în unitatea aia militară cum s-a râs de mine, în acel moment.
    Singurul care nu râdea era ofițerul cel important. A luat hărtia aia, a sucit-o pe toate părțile și era încă uluit. Dar un alt ofițer s-a ridicat din margine și i-a adus o altă hârtie. I-a pus-o în față și i-a șoptit ceva.
  • Bun, și ce rahat facem cu el? Nu putem să-l amestecăm cu ăilalți!
    După o clipă de gândire, mi-a zis:
  • Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează.
    –va urma–
    Dacă vreți.
%d blogeri au apreciat: