Ionel și Mariuța
În anul 1970, Ionel și Măriuța erau în clasa a noua, în primul an la un liceu de prestigiu din București. Băiatul, pui de intelectuali modești, nu avea vreun fizic de Tarzan, dar era un fel de Einstein altoit cu Arghezi, Noica și Dem Rădulescu la un loc, cu reale aplecări spre actorie – un șarmant, cu alte cuvinte, care a fost ales unanim șeful clasei din prima săptămână de școală.
Măriuța însă era top-modela clasei – coamă lungă, deasă și blondă, ochi verzi, craci lungi, foarte inteligentă și părinți bine poziționați în structurile ideologice și profesionale – așa că fata căpătase, până la 15 ani, o dezinvoltură rar întâlnită în acele vremuri. Obișnuită să ia floarea de pe tort înainte să fie tăiat, Măriuța l-a abordat pe Ionel imediat ce a fost ales șeful clasei:
– Diseară la mine – teme la franceză și chimie!
Bietul Ionel nu avea „nu”-urile la el, așa că a zis „da” și a cerut adresa.
La Măriuța pe ușă, evident, era o o tăbliță cu inscripția: „Ap. X, director…”. Impresionant.
Măriuța n-a făcut niciun gest nelalocul lui. Copiii au tocit cuminți la chimie și la franceză. Mămica top-modelei, o doamnă grijulie și foarte respectuoasă, care bătea chiar și la ușa încăperii în care lucra sau citea acasă bărbatul ei, le-a servit prăjituri și citronadă. Tăticul i-a strâns mâna bărbătește lui Ionel.
Azi așa, mâine așa, cuplul s-a conturat pe fundalul stupului din liceu; cei doi erau mereu împreună și Ionel chiar a îndrăznit s-o țină de mână în câteva rânduri. Se-nțelege, în „casa” lor cânta găina, pentru că altfel nu se putea: Ionel era neserios, numai cu gândul la joacă și la minge, chestiune inadmisibilă, vă dați seama, la anii lor!
Într-o zi fatidică de sâmbată, Măriuța l-a anunțat pe iresponsabilul ei partener de studiu că va ieși la plimbare în jurul orei 17.00. Asta însemna: „să fii spălat și aranjat, tolomacule, să mă duci de mânuță la plimbare, prin cartier”. Dar, cu toată genialitatea și talentele lui, Ionel era un prostovan, pe vremea aceea, în materie de relaționare, mai ales cu damele. La ora 17.00, nici nu fusese încă pe acasă, ci bătea mingea cu alți neserioși, toți colbăiți ca porcii, în curtea școlii, iar ghiozdanele și gențile lor cu cărți și caiete zăceau în buruienile de sub gard.
Când a văzut atare neobrăzare fără seamăn, Măriuța, spălată, călcată, scoasă din cutie, i-a făcut semn din deget lui Ionel să se apropie de marginea terenului și l-a anunțat sec pe mizerabil că între ei totul s-a sfârșit.
Nori negri s-au adunat în ochii flăcăului și ca trăsnetul i s-au infipt vorbele de adio în inimă! Nu i-a mai trebuit fotbal în ziua aceea… Năucit de lovitură, stătea lângă gardul școlii și nu se putea aduna să-și care durerea spre casă. Atunci i-au picat ochii pe un pietroi imens și colțuros de pe marginea terenului, mai mare decât mingea de fotbal, l-a luat și l-a îndesat cum a putut în servietă, a închis-o, așa deformată, și a plecat spre casă, cocoșat la propriu și la figurat.
Ionel a cărat pietroiul zilnic la școală câteva luni. Nimeni nu-l întreba, el nu explica, iar cu Măriuța n-a mai schimbat niciun cuvânt.
În primăvară, clasa lor a fost trimisă la practică într-o fabrică din București. Ionel tot cu pietroiul. Numai că el nu cunoștea un amănunt al realității muncitorești comuniste: portarul care te buzunărea și te cotrobăia în bagaje când ieșeai din fabrică, pentru a preveni sustragerea bunurilor din averea statului. Când i-a venit lui Ionel rândul la control, portarul a rămas mai mult decât nedumerit, mai degrabă speriat, la vederea petroiului greu și colțuros din geanta sfrijitului. Cu mare băgare de seamă, l-a întrebat:
– Ce-i asta?
– O piatră…
– Aha…, s-a scărpinat portarul în barbă, privindu-l cu milă și frică în același timp, de ce ai un bolovan cât capul tău în geantă?
Ionel nu știa exact de ce cară de câteva luni un bolovan de zece kile în geantă, dar știa că avea mare nevoie de el. Însă atunci, și-a dat seama cât de nebun trebuia să le fi părut tuturor și că era neapărat să dea un răspuns care să nu-l facă pe portar să cheme salvarea să-l ducă la balamuc.
– Ăăă… știți… scremea o idee tânărul Einstein, am pierdut un pariu…
– Și…? A trebuit să cari bolovanul?!
– Da! Da! Da!
– Păi bine, copile! Așa trebuia să-mi spui de la început! Mă speriaseși! Mergi cu bine!
La poarta fabricii, dându-și seama cât de anapoda trebuie să li se fi părut situația celorlalți, suprins că nu-l întrebase nimeni nimic și că nu-l internaseră încă, a scos pietroiul din geantă și l-a abandonat pe marginea drumului.
Ionel nu și-a mai făcut rost de alt bolovan, dar nici de greutatea din suflet n-a scăpat. Câine-câinește, s-a târât cum a putut până în vacanța de vară, dărâmat după fatidica sâmbătă, în care Măriuța îl concediase abrupt din postul de prieten-iubit-preparator.
Vara, și-a făcut de lucru cu ierbarele și insectarele – marea lui pasiune – prin parcurile din București. Învățase denumirile latinești ale tuturor buruienilor și gângăniilor pe care le culegea și zăcea cu orele și zilele printre ele, singur, urmărindu-le. Aduna fluturi din toate speciile pe care le întâlnea și-i punea la uscat, fixați cu ace de croitorie, pentru insectar. Nu-i scăpa nicio buruiană, urmărea perioadele de îmbobocire, orele în care florile se deschideau, apoi se închideau la loc. Teancuri de dosare de carton cu plante presate între pagini de reviste și ziare îi ocupau biroul, holul apartamentului, masa din bucătărie și comoda de la intrare. Când erau bine uscate și presate plantele, se apuca și le îndosaria migălos, scriind sub fiecare piesă numele ei latinesc și cele populare, cunoscute în zonă.
Părinții, obișnuiți cu ciudățeniile copilului, nu-l întrebau unde pleacă și dincotro vine niciodată, nu-i atingeau materialele biologice grămădite prin toată casa și nu-l deranjau cu întrebări despre pasiunea lui. De fapt, Ionel-Einstein-Arghezi-Noica nu stătea foarte des la taclale cu ai săi; mai degrabă citea, scria poezii și bântuia orașul pe jos.
Problema cu Măriuța a pus-o într-un sertărel acolo, lăsând-o pe altă dată, sau pe niciodată. Nu înțelegea de ce îl doare atât de tare și nici nu avea curiozitatea sau forța să se gândească la ea.
Vara s-a terminat.
În a doua zi de școală, după ore, pe terenul de sport, unde copiii băteau mingea ca de obicei, Măriuța a apărut la brațul unui băiat frumos și înalt din clasa a unsprezecea, mare vedetă a echipei de handbal a școlii, campioană de sector. Coama ei blondă și groasă, care era prinsă într-o coadă de cal, le trecea tuturor, sfidătoare, pe sub nas, mirosind frumos a șampon scump; cracii i se lungiseră și mai tare, iar nasul i se avântase mult-mult înspre cer. Ionel, în schimb, aproape că nu crescuse și era la fel de slab. Dar avea un ierbar și un insectar cum nu se găseau nici în laboratoarele școlii. Ceea ce nu-l ajuta în niciun fel să-și potolească furia și suferința, când o vedea cum trece mândră prin fața lui.
În aceeași zi, după fotbal, pleoștit, geniul nostru s-a târât în stație, cărând aceeași geantă neagră, care îl trăgea la pământ, ca o extensie disproporționat de mare și incomodă a mâinii sale subțiratice. Era o oră aglomerată. Când a tras autobuzul pe care-l aștepta el în stație, lumea s-a bulucit și s-a îndesat în burta lui cu tot cu plase, traiste și alte bagaje, iar Ionel a rămas, oarecum indignat, ca și cum i s-ar fi făcut o mare nedreptate, pe trotuar, împins de zeci de coate înapoi. Cu ușile pe unde închise, pe unde nu, cu cetățenii spânzurând parțial pe dinafară, dihania a luat-o din loc, scrâșnind din cutia de viteză.
Dintr-o dată, filosoful-biolog din clasa a zecea și-a luat gentoiul vechi din piele la subțioară și a zvâcnit voinicește printre pietoni, luând-o la fugă în paralel cu autobuzul. A împins câțiva trecător fără să ceară scuze și s-a lansat într-o cursă îndrăcită, ținându-i urma. Cetățenii, văzându-l venind fioros peste ei, se fereau și-i făceau culoar. În stația următoare a ajuns când autobuzul deja pleca, după ce mai lăsase din pasageri și recoltase alții. Fără să încetinească, respirând cu nările lărgite pe toată fața, băiatul și-a continuat goana dementă în paralel. În curând, a rămas în urmă și a pierdut mașina din vedere, dar a continuat să alerge din răsputeri! Încă cinci stații.
În dreptul blocului în care locuia, s-a trântit în iarbă și a zăcut o bucată de vreme. Se simțea mai bine. Mai bine decât atunci când căra bolovanul. Măriuța era departe, se estompa.
Din ziua următoare, în stație, Ionel aștepta autobuzul, nu se urca, apoi se lansa în cursă în paralel cu el, într-o întrecere închipuită, care-l sfârșea până acasă. Era din ce în ce mai bun – reușea să se țină și două-trei stații de autobuz, chiar patru, dacă-l ajutau semafoarele. Măriuța era tot mai departe, tot mai ștearsă.
Înainte să se termine vacanța de primăvară, Ionel era în curtea școlii, unde bătea mingea pașnic împreună cu alții care n-aveau iubite de scos la plimbare. Pe seară, când au dat să se împrăștie, Măriuța a apărut la promenadă în zonă, de toartă cu handbalistul. Ionel i-a văzut, dar era prea târziu să-i mai evite, așa că a mers curajos înainte, spre ei. În dreptul lor, Mister Univers a întins piciorul și i-a pus piedică. Einstein s-a dus direct în nas, sub hohotele Măriuței care i se spărgeau ca niște bucăți de gheață în timpane. A țâșnit de jos, fără să se uite la ei, și s-a lansat într-o cursă aiuritoare, cu ochii închiși, spre casă, fără să mai aștepte autobuzul.
Mama lui îl învățase că nu este frumos să se bată, sub niciun pretext. Nimic nu justifică violența, îi spusese. Oameni suntem, nu animale. L-a pus să promită. Arghezi-Noica era un copil bun și ascultător.
Cursa din seara aceea nu a ajutat deloc. Ajuns acasă, noaptea, nereușind să adoarmă, s-a gândit că singurul fel în care s-ar fi putut răzbuna pe Măriuța era să devină bărbat! Da! Trebuia să se gândească bine… cum s-o facă? Va găsi o cale! Să vadă și ea cum este! Atunci o să-i treacă durerea, numai așa, era sigur.
Dar socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg. Blonda, fata secretarului de partid, îi făcea sângele să înghețe numai când se uita la el și îl paraliza cu privirea, ca o șerpoaică. Nu, trebuia să-și aleagă altă fată. Uite, Raluca! E o fată plăcută și drăguță, grăsuță, sfioasă, toți râd de ea, băieții n-o bagă în seamă, e mereu tăcută și suferindă – e numai bună! Știa unde locuiește – foarte aproape de școală, la o stație, chiar în drumul lui.
Clasa lor avea orele după amiaza; „Așadar, de dimineață”, s-a gândit Ionel, „Raluca e singură acasă”. Părinții ar fi trebuit să fie la muncă. „Sun la ușă, intru peste ea și…” planul era gata. A venit cu o oră înainte de școală la scara cu pricina, a găsit în tabelul de la intrare numele ei de familie, a aflat numărul apartamentului, a urcat din două salturi la etajul doi și a sunat la ușă. Raluca i-a deschis, într-un trening de bumbac, roz. Stătea cuminte, cu brațele în părți și cu părul prins aiurea în vârful capului, în cadrul ușii, fără să suspecteze ceva. Ionel s-a aruncat asupra ei, fără să stea pe gânduri nici o clipă, a cuprins-o puternic în brațe și a sărutat-o hapsân pe gură. Apoi s-a întors victorios și a zburat pe scări în jos, zicându-și: „Am făcut-o!”
A ajuns primul la școală. Era excitat din cale-afară în urma faptei pe care o comisese cu puțin timp în urmă și se simțea excelent. Când, în sfârșit, a venit și Raluca, Ionel a înlemnit, văzând-o că înaintează hotărâtă spre el. Împopoțonată cu fundițe roz, dată discret cu un luciu de buze roz, cu privirea de căprioară prostuță îndrăgostită, s-a așezat alături de el în bancă. L-a luat de mână și i s-a uitat direct în ochi, fleșcăită de dragoste! Nu surprins, ci șocat, micul Einstein a sărit în picioare, înșfăcându-și totodată geanta mare și deformată de bolovan, și a alergat, împiedicându-se, spre o bancă goală din fundul clasei. Raluca n-a avut timp să se dezmeticească, fiindcă a sunat și a intrat profesorul.
În pauza următoare, căprioara și-a luat ghiozdanul și s-a mutat din nou lângă Ionel. Acesta s-a speriat îngrozitor de felul în care se întorsese situația și a început să se simtă agresat, pur și simplu. Câteva zile, poate chiar o săptămână, îndrăgostita roză l-a vânat fără un cuvânt, iar el s-a eschivat, speriat de moarte, fără un cuvânt, ajungând și mai agitat, și mai chinuit decât după întâmplarea cu Măriuța și Mister Univers al ei. Acum alerga după autobuz două stații în plus, căci nu pica suficient de obosit după cele șase obișnuite, până acasă.
În curând, Raluca a înțeles. A devenit și mai retrasă decât înainte, mai tristă, mai tăcută. A început să slăbească. Singurul care știa din ce motiv se topea copila era el, violatorul. Remușcările au început să-l încerce, din ce în ce mai des și mai cumplite. Nu mai alerga seara după cursă, ci o urmărea pe căprioara tristă de la distanță, împreună cu un grup de băieți gălăgioși, până acasă, prefăcându-se indiferent. O vedea intrând în scară în siguranță, abia apoi o rupea la fugă în urma autobuzului, a tramvaiului, indiferent din urma cui, dar alerga îndrăcit, ca în prima zi…
Într-o binecuvântată zi, pe la finalul anului școlar, când se încheiau mediile, la ora de biologie, Raluca s-a prezentat fără ierbarul și insectarul obligatorii.
– Doamna profesoară, eu… am…
- Cine nu are ierbarul și insectarul rămâne pe vară!
– Le-ai uitat la mine, aseară! Ți le aduc… acum! Doamna profesoară, pot să…?
– Ai face bine să le aduci acum, să văd că erau făcute gata, până azi! Nu să faceți rost de unele până mâine!
Profa de biologie era extrem de severă.
Cea mai rapidă cursă din viața lui. Trotuare, coșuri de gunoi, rond cu flori, bănci cu bătrânei la soare, mame cu prunci în brațe – toate evitate cu succes – scări, etajul trei, ierbare, un insectar și ca viforul înapoi! Probabil a doborât și niște recorduri mondiale, dar cine ar fi putut să-l cronometreze, dacă și tramvaiele rămâneau în urmă, neputincioase, la semafoare?
Pe Măriuța a pus-o la loc, în sertărașul ei, pentru mai târziu.
După treizeci și cinci de ani, într-o vară cu arșițe insuportabile, când se găsea într-o poziție socială și profesională foarte bună, Ionel s-a reîntâlnit cu Măriuța în parcarea unei instituții guvernamentale. Și ea bine poziționată profesional și social – era fata părinților săi. Liberi amândoi, domnul a invitat-o pe doamna la o cafea. Au depănat relaxați amintiri, dar n-au pomenit despre „divorțul” și bolovanul din liceu. Au făcut schimb de numere de telefon. Peste vreo săptămână, Măriuța l-a sunat și i-a spus că ar avea nevoie de ajutor la cumpărături – i se stricase mașina. Cavaler săritor, Ion s-a oferit s-o însoțească. Apoi, evident, nu putea s-o abandoneze cu cumpărăturile în fața blocului – i le-a urcat la etaj, în fața ușii.
- Intră!
- De ce nu?
În apartament funcționa aerul condiționat. Plăcut. Doamna top-modelă i-a arătat cu un gest dormitorul. Acolo, Ion i-a dat jos chiloții și a adus-o, în mod responsabil, la extaz de câteva ori, ca să-i explice cum stăteau lucrurile între ei în acel moment. A doua zi, a treia zi și o lună de zile în fiecare zi, Măriuța l-a tot sunat, iar Ionel venea prompt și dădea aceleași explicații în reluare, în neștire.
În sfârșit, Maria i-a spus că nu mai poate trăi fără explicațiile lui. Conferințele lor decurgeau din ce în ce mai bine, mai armonios și mai eficient. Până într-o zi. L-a sunat.
- Am nevoie să-mi fii bărbierit și îmbrăcat de cocktail, la 17 fix. Mergem la ambasada Franței!
- Am un angajament, ceva stabilit de dinainte; e legat de serviciu, îmi pare rău…
- Dacă nu vii, a cotcodăcit din nou Găina, cu mine ai terminat-o!
Ionel a închis. Apoi, a blocat-o pe toate canalele de comunicare posibile. A ieșit imediat afară, a căutat o bucată mare de bordură spartă și s-a dus cu ea la top-modelă în fața blocului. I-a așternut pe capota mașinii un carton gros – să nu-i zgârie vopseaua, era un domn! – și i-a dat înapoi bolovanul. ✍Natalia Onofrei